ce ramine…

Unde si ce s-a rupt de ai ajuns aici? Nici tu nu stii. Te uiti si tu hipnotizat in urma, si incerci sa intelegi ceva…Sa intelegi ce s-a intimplat si cum ai putut sa lasi totul sa-ti fuga de sub tine, sa degenereze atit, cum de ai fost actorul principal, totusi fara drept de a-ti spune replica? Cum? Cum? Cum de s-a ajuns aici??? Undeva pe parcurs, ceva s-a rupt, ceva s-a dus naibii…si te-ai dus si tu odata cu toate…Cum am reusit sa distrugem totul si sa pasim mai departe pe ruinele a ce ne-a facut fericiti cindva? Cindva cind cream o lume intreaga din citiva licurici si visele noastre? Cind aveam sufletele pline de speranta si incredere in oameni, si luminate de iubirea de viata si de tot? Cum de a ajuns acum asa o grota? Si totul vine din tine. Nu are nimeni cum sa te “repare”. Totul, TOTUL e din tine. De-acolo se prabuseste totul. Incet. Sigur. De la interior, incet incet, pina se revarsa totul la suprafata. Tortura lenta. O chestiune de timp. Curind. Curind n-o sa mai poti lupta. Curind n-o sa mai poti zimbi. Curind toate mastile vor fi inlocuite de adevaratele masti mortuare. “In mine este izvorul tuturor nenorocirilor, la fel cum alta data in mine era izvorul tuturor bucuriilor…”. Nimic nu te poate lecui. Ti-ai spart sufletul in mii de bucati de prea multe ori. Ai adunat bucatile cu grija de fiecare data…aproape toate…aproape toate…si ai incercat de fiecare data sa faci din ele din nou un intreg…de fiecare data…sa poti merge mai departe…N-ai reusit niciodata. De fiecare data se pierd din ce in ce mai multe pe parcurs. In final, nu mai ramii cu nimic. Nu mai ai ce reconstrui. S-a dus totul. Stai pe marginea ruinei, contemplind-o. Are o frumusete trista…