What the fuck have WE done???

“Sunt momente in viata, in care indiferent cum ti-ar sta corpul, sufletul ti-e in genunchi…”
Sunt momente care te darima cu totul. Lucruri care te cutremura brutal si nemilos. Zile negre in intregime, in care tot ce ai sa te agati e urma unei sperante ca poate in alta zi vei reusi sa uiti de tine…Poate miine…Zile in care nici nu mai vezi vreun rost in a incerca sa te mai ridici, stii ca nu mai ai de mult putere sa ramii in picioare. In curind te trintesc iar la pamint. Si doare de fiecare data mai tare. De fiecare data cutitul intra mai adinc. Cu fiecare minut disperarea patrunde mai adinc in singe si in oase. Zimbesti chiar si cind simti ca fiecare fibra din tine se rupe in mii de bucati; rizi mai frenetic ca oricind atunci cind totul e angrenat intr-o durere surda si fara margini. N-ai de ales. Altfel toti ar vedea cit de distrus si pustiu ai ramas cu adevarat. S-ar oglindi toti in golul din tine. Singura sansa e sa zimbesti. Sa tii capul sus indiferent cit de adinc te-ai simti ingropat. Sa nu renunti. De fapt, nici nu mai ai la ce. Sa ai decenta sa fii un cadavru placut. Amabil. Discret. Sa nu inspiri mila. NICIODATA. Sa mergi mai departe indiferent ce. Sa nu lasi sa se simta frica. Te culci sperind ca a doua zi vei fi mai viu. Vei simti mai mult. Sau mai putin. Degeaba. Totul e degeaba. Te trezesti la fel de deznadajduit. Cu acelasi urlet rasunind in tine. Din ce in ce mai sfisietor si mai asurzitor. Ca ironia unui ultim puls slab bintuind ceva mort de mult…
Ne punem toti mastile cele fara griji si suridem stingaci, pierzindu-ne in multime. Ne risipim in noi. Mai departe…
Nu uita: “Important nu e sa spui: iata ce au facut din mine, ci iata ce am facut eu din ceea ce au facut din mine” (J.P.Sartre).