what dreams may come…

a fost zilele trecute ziua unui prieten. nu i-am urat sa i se implineasca toate visele. i-am urat doar cit mai multe vise. mi-a spus ca macar de ziua lui de i s-ar implini…am raspuns cu un zimbet amar ca visele nu se implinesc, ci doar ne dau speranta si dorinta de a merge mai departe…din momentul in care am rostit aceste cuvinte n-au incetat sa ma bintuie…da…visele ne dau dorinta sa mergem mai departe…ne fac sa asteptam intotdeauna ceva…totusi…ce se intimpla in momentul in care acelasi vis neimplinit staruie in mintea ta si te sfisie, iti sfredeleste sufletul, te obsedeaza, te apasa atit de mult incit insusi visul ajunge sa singereze, cind visul acela singur te pustieste de toate prin certitudinea neimplinirii lui? ce se intimpla cind iti da speranta, dar speranta n-ar trebui sa isi aiba locul? ce se intimpla cind in loc sa constientizezi ca nu se va intimpla niciodata ce speri tu, visezi in continuare ca va fi? ce se intimpla cind te rascoleste intr-atit incit celelalte vise nici nu-si mai au locul? cind transforma timpul in rana si speranta in praf? sau cind ce ai crezut tu a fi real se dovedeste a fi doar ceva in care ai crezut prea mult si realul acela are o cu totul alta dimensiune, mult mai searbada si fara sentiment, decit ai vrut tu sa o consideri?
inca mai cred ca visele iti dau speranta…dar totusi sunt si vise care te unesc cu pamintul, te doboara intr-o clipa, te jefuiesc de toate sperantele, lasindu-te tremurind in prima linie de front in care te-ai aruncat…in acelasi timp, si sfisie, si inalta…
m-am luptat cu visul si visul m-a invins…