Pasarea Phoenix

Speranta pe care ne-o daruie pasarea Phoenix n-are nimic divin in sacrificiul si renasterea ei din cenusa. Ea stie sa moara, ceea ce zeii n-au stiut niciodata. Ei au murit doar de frig si de nepasare; n-au stiut sa moara altfel pentru ca n-au stiut sa iubeasca. Pasarea Phoenix a luat timpul de la zei si dragostea de la oameni, purificindu-le in aceeasi flacara care se ridica pentru a spune ca timpul fara dragoste e gol. Gol si in cele din urma insuportabil, in clipa cind pasarea Phoenix a coborit pe nisip si a inceput sa-si pregateasca singura si cu calm rugul. Ea accepta moartea in schimbul iubirii. Daca am fi zei, spune Platon, n-am sti ce este iubirea. Infiorata de sacrificiu, cenusa calda se rascumpara creind viata. Din ea iese o pasare cu un colier de pene aurii, stralucitoare. Tot ce-a fost obosit si impur a ramas in zgura rugului. Phoenix se intoarce in ea insasi cum s-ar intoarce Afroditele obosite din perioada helenistica la puritatea primelor statui; sau formele lui Rubens la curatenia fecioarelor lui Fra Angelico. Ceea ce n-au reusit sa ne convinga piramidele, despre o sansa de a infrunta timpul, ne convinge dragostea. Iata-l pe Sisif impingindu-si stinca spre punctul unde se va transforma in torta si din acest incendiu va iesi stralucitor si liber, gata sa infrunte fara teama Muntele.