Broken heroes…

Prea multe vise se sparg inainte sa atinga macar o linie de plutire, cind tu le credeai incasabile… si de prea multe ori dorintele care iti dau cel mai mare entuziasm si in care pui cel mai mult suflet te aduc in pragul disperarii…Suntem prea singuri si totusi…noi suntem cei care ne indepartam unul de altul…noi suntem cei care ne facem iluzii, de cele mai multe ori de-a dreptul stupide, si tot noi ajungem sa credem, naivi, ca s-ar putea intimpla…din ce in ce mai multe persoane au ochii goi de deznadejde, de disperare,de tristete…e prea mult gol in jurul nostru..si in loc sa incercam sa il umplem, il adincim din ce in ce mai tare…frica pune stapinire pe tot si ajungem sa respingem ce ne-ar putea face fericiti doar ca sa nu fim dezamagiti din nou…totusi…asta se poate chema ca traim? De unde vin acele ginduri care ne fac sa nu mai stim cine suntem? sa nu ne mai regasim nicaieri? in nimeni si in nimic? sa nu mai fim noi? Daca n-am fi tot timpul atit de preocupati sa parem invincibili, poate am observa mai atent ce se intimpla in jurul nostru…si poate ne-am da seama ca nimic durabil nu se poate cladi pe indiferenta…
Uneori am impresia ca lumea asta e ca un bal mascat…fiecare are cel putin o masca…parca e un carnaval burlesc…si ajung la concluzia lui oscar wilde…”give a man a mask and he’ll tell you the truth”…doar ca atunci deja nu mai stii ce sa mai crezi…
Cand cerul plinge pentru noi ne uda cu speranta, sa ne rasune pasii, indepartindu-ne…E frig. Privighetori indoliate sfisie triluri patandu-si zborul spre tacere, inmormintindu-ne…
Intotdeauna dorul de ingeri m-a tinut in fericirea visului meu…